Roxana Ciuhulescu: „Trebuie să-ți dorești să ajuți, să faci ceva pentru umanitate. Și nu trebuie să ajungi în poziția în care ești obligat să cauți în stânga și în dreapta (sânge) pentru unul drag de-al tău.”

Roxana Ciuhulescu este în aceasta primăvară #bloodflunecer @ Bucharest Half Marathon. La finalul săptămânii trecute a venit alături de soțul ei, Silviu Bulugioiu, la ședința foto pentru Portret de #bloodfluencer. Cei care-i cunosc știu că sunt un cuplu puternic implicat social, prin urmare ocazia ni s-a părut absolut specială, pentru a le adresa câteva intrebări, despre cum privesc donarea de sânge, din perspectivă personală.

un interviu de Marian Costache

Roxana, când ai donat pentru prima dată și de ce?

Roxana Ciuhulescu: Prima dată am donat la momentul Colectiv, când a fost o tragedie națională. Până atunci, până la momentul acela, nu știu, n-am conștientizat. Când a fost tragedia de la Colectiv mi-am dat seama că au nevoie de noi.

Ai venit în noaptea aceea la Centrul de Transfuzie București să donezi?

R.C.: Da, am stat câteva ore bune la Centrul de Transfuzie ca să pot să donez și chiar eram ușor panicată, pentru că totul se întâmpla foarte repede. Ieșeau oamenii de la donare și cădeau ca muștele în fața ușii, și mă gândeam că asta urmează să se întâmple și cu mine. La 1, 92 să pici pe jos era cam nasol, dar nu conta. Am stat și am așteptat cred că în jur de 6 ore. Acela a fost primul moment în care am donat sânge.

Apoi au urmat diferite momente, le amintesc pe cele mai importante. Mi-am dorit să pot să o salvez pe fata lui Marius Țeicu, pe Patricia Țeicu, când avea nevoie de sânge. Am donat și acum două luni jumătate pentru Turcia, și au mai fost și alte momente pentru diferiți pacienți, indiferent că erau apropiați sau erau la rugămințile altor prieteni pentru care am donat.

Ce sentiment ai atunci când intri în Centrul de Transfuzie Sanguină, București?

R.C.: Mă duc acolo cu speranța că ceva se va întâmpla cu sângele ăsta, adică va ajunge acolo unde trebuie. Nu pot să zic că am un sentiment de temere. Mă surprinde faptul că, însă, sunt foarte puțini oameni care intră să doneze, mult prea puțini.

1,8%, deci sub 2%, dintre români donează. Suntem la jumătate din media europeană.

R.C.: Acum, când am fost să donez pentru Turcia, am rugat în mediile în care sunt eu și nu am găsit nici măcar doi oameni care să vină. Veneau cu diferite scuze: “că eu sunt hipertensiv, că eu am glicemie mare, că mie îmi este teamă de ace…”

Ințeleg. Numele nostru, care ascunde cel mai relevant insight, descrie teama românilor de ace, de sistem medical. În timpul pandemiei ai donat?

R.C.: Nu, în timpul pandemiei nu am donat; și nu am mai donat nici după ce l-am născut pe Cezar, perioadă în care e lesne de înțeles de ce nu puteam dona. În timpul pandemiei mi-a fost frică să mă apropii de doctori, de tot ce înseamnă cadre medicale și cred că asta s-a întâmplat pentru cei mai mulți dintre noi.

Silviu, ce legătură ai tu cu donarea? Care este istoria ta ca donator?

Silviu Bulugioiu: Istoria mea ca donator începe în perioada studenției. Eu am început practic partea de donare, nu dintr-un motiv din acesta umanitar, ci, în primul rând, pentru că am găsit o portiță de a îmi motiva absențele. Nu în ultimul rând, după aceea am aflat că primim și o friptură cu cartofi, ceea ce era un câștig de nerefuzat. Dar din acel moment am început să donez sânge. Recunosc că majoritatea donărilor le-am făcut și eu la Centrul de Transfuzie din București. Trebuie să spun că este o diferență imensă între ce era la nivelul anilor 1980-1990 și ceea ce este acum, în ultimii 10 ani, să spunem măcar din perspectiva curățeniei, din perspectiva fluxurilor, din perspectiva ordinii, din perspectiva luminozității și alte câteva aspecte.

Este într-adevăr o problemă pe care noi o avem, că frica de ace este de fapt un motiv pentru a ne acoperi comoditatea. Nu cred că în viața lor cei care zic că le este frică de ace nu au făcut o injecție, nu au făcut o perfuzie. Deci, îmi este greu să cred că frica de ace este realul motiv, de fapt, este perdeaua după care ne acoperim comoditatea.

Silviu, ce formație ai, ce studii?

S.B.: Eu am terminat Politehnica. Dar am avut baftă de-a lungul timpului, făcând foarte mult sport, am și lucrat cu foarte mulți oameni, am avut colective foarte mari în subordine și mi-a plăcut să-i văd pe oameni și să găsesc triggerul acela, declanșatorul, care îi face să iasă din zona de confort și să facă ceva ce ar trebui să facă.

Ce crezi despre cârcoteala continuă a românilor, pentru că și aici o găsim, inclusiv la lipsa de donatori. Noi, românii avem o predilecție către o cârcoteală continuă. Și aici ne-am aștepta să fie suficient să cârcotim împotriva cuiva, a ceva, a unui organism, și să rezolve treaba asta cu donarea de sânge. Dar ghici ce, sângele există. Sângele se află pe vena celui care alege să cârcotească, în loc să doneze.

Ce crezi despre asta? Va putea vreodată să fie vreodată vindecată cârcoteala prin demersurile noastre de a scoate donare de sânge din asocierea cu jalea asta permanentă? Un Colectiv, o cine-știe-ce altă dramă; Doamne ferește de vreun cutremur în București, care ar produce într-o noapte peste 2000 de grav răniți! Deci, cârcoteala asta va putea fi cumva vindecată?

S.B.: Este o chestie endemică care pornește de la tradițiile noastre de a sta pe șanț, vestitul Radio Șanț, de a comenta tot dealul fără a face nimic sau a face prea puțin. Este mult mai simplu să comentezi decât să să iei furca în brațe și să te duci pe câmp. Este mult mai simplu să aștepti ajutorul social decât să-ți găsești ceva de lucru și să muncești ceva. E mult mai simplu să spui că celălalt a greșit fără să te uiți la tine, și în general, după cum se spune și este deja o cutumă pe care noi o transmitem tuturor: Românul este priceput la politică și fotbal. Asta înseamnă că putem să dăm sfaturi tuturor, dar când e vorba de noi înșine sau de a face noi înșine ceva, avem o problemă.

Putem exacerba și merge mai departe în zona de „să faci ce zice popa, nu ce face popa”. Deci noi avem tot felul de abordări din astea de ,,fă ce îți zic eu, nu ce fac eu”. Este un lucru care pornește de la cei 7 ani de acasă. Din păcate, generațiile de copii de care ne plângem în zilele de astăzi și de tineri de care ne plângem, sunt produsul nostru, al părinților și nu al sistemului. Copiii ajung la școală sau la grădiniță după cei 7 ani de zile cu un sistem de valori format în familie. După ’90, părinții au încercat să acopere lipsurile de dinainte de ’90, focusându-se pe ceva anume, respectiv pe a face bani, și nu educație. O să sune urât, dar copiii noștri nu au modele.

Roxana tu alegi să faci ceva. Ești #bloodfluencer, faci ceva ca să susții programul nostru, alergi weekendul viitor la Bucharest Half-Marathon, la cursa de 10 km.

R.C.: Da, m-am înscris la cursa de 10 km, sper să o și termin.

Vei fi primită ca o mare campioană la punctul nostru de hidratare, care este la Tribunalul București!

Voiam să te mai întreb câți din prietenii tăi, din cunoștințele tale, din colegii de breaslă, din contactele curente, câți aleg să facă ceva pentru donare de sânge? Câți conștientizează faptul că lipsa sângelui din spitale pentru intervenții sau pentru tratamente, ne pune pe toți sub risc, pe toți cei care contează și care fac PIB-ul României.

R.C.: Din păcate, cred că trebuie să aibă pe cineva în familie, să aibă ei un caz, ca să conștientizeze lipsa sângelui. Iar răspunzându-ți așa direct la întrebarea ta, o singură prietenă am reușit să aduc la centru de donare. O singură prietenă mi s-a aliat. Restul, din păcate, cu scuze: ba cu probleme de sănătate, ba cu frică, cred că e vorba și de nepăsare. Trebuie să-ți dorești să ajuți, să faci ceva pentru umanitate. Și nu trebuie să ajungi în poziția în care ești obligat să cauți în stânga și în dreapta pentru unul drag de-al tău.

Eu mi-am dorit să nu fac umbră pământului degeaba. Mi-am dorit asta pentru că la 10 ani mi-am pierdut tatăl, care a murit la doar 37 de ani de cancer. Și știu cât de mult se chinuie prin spitale și câte probleme de sănătate a avut. Eu tot timpul, încă din copilărie, de când mă știu, mi-am dorit ca atunci când cresc să devin cadru militar, tocmai ca să ajung să-mi salvez tatăl. Nu am reușit să fac asta. După ce l-am pierdut, inclusiv eu mi-am pierdut dorința de a mai deveni medic. Însă am zis că atunci când o să cresc mare, o să fac ceva pentru oameni. Și fac cât pot.

Înțeleg că te lovești mult de acest ,,îmi este frică, nu am timp, am probleme de sănătate….”. Este foarte interesant, pentru că în cercul nostru de persoane care susțin donarea de sânge, sunt foarte mulți oameni care au reale probleme de sănătate, care nu pot dona, și totuși se implică în activități de promovare a sângelui.

Sunt curios dacă dintre persoanele din cercurile voastre, care au zis că nu pot acum, dacă și-au pus vreodată problema, de a susține altfel: prin promovare, prin ducerea mesajului mai departe, de conștientizare asupra nevoii de sânge.

R.C.: Nu, sincer, nu cred că și-au pus nicio secundă problema. Pur și simplu s-au mulțumit cu ideea sau s-au mințit că au probleme de sănătate și nu pot, drept pentru care e un subiect închis.

S.B.: O să sune urât, dar o fac dacă este o modă. Noi suntem implicați împreună destul de mult și în acțiuni umanitare, și în acțiuni ecologice, mai multe parți din acestea sociale. Și sunt oameni care nu au nicio treabă, dar pentru că vine televiziunea sau dacă este o dramă națională, atunci se mobilizează. Nu știu dacă neapărat dintr-o dorință interna sau din dorința de a fi și ei cu ceilalți. Deci nu știu dacă este convingere sau dacă este dorința de a fi parte din ce se întâmplă.

R.C.: Eu cred că daca Ministerul Sănătății ar crea mai multe campanii, ar începe să se vadă rezultatele. Să îți dau un exemplu cu Turcia, acum. Când am intrat în centrul de donare, am crezut că e închis, era pustiu, un singur om. De ce? Pentru că nu există o campanie. Eu cred că mai ales în momentul acela, și vorbim totuși de o altă țară, ca să putem ajuta, trebuie să avem întâi o campanie, să avem firme care se implică, oameni, o strategie.

S.B.: Eu zic că este vorba de responsabilitate socială, iar responsabilitatea socială trebuie de cele mai multe ori făcută acasă, la școală sau oriunde este posibil.